Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu despre universul literar al lui Nicolae Croitoru

Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu

După o trudă poetică materializată în trei culegeri care au stârnit interesul celor ce s-au apropiat de versurile sale încă de la primul volum, Nicolae Croitoru ni se înfățișează într-o nouă și, de ce nu, surprinzătoare ipostază: cea de prozator.

Prima întrebare pe care criticul, ca și cititorul de obște, și-o pun înainte de a începe lectura noii sale cărți este în ce măsură suflul liric al volumelor amintite a copleșit structura personalității sale de scriitor. Dar, după ce am întors ultima filă a cărții, ne dăm seama că temerile noastre s-au risipit. Nicolae Croitoru este un prozator în adevăratul înțeles al cuvântului. Nu îl bântuie nesiguranța începutului, ci vădește o viziune matură, complexă, inedită asupra satului românesc — matricea inspirației sale —, are o viziune organică asupra lumii din care au izvorât deopotrivă versurile și prozele sale.

Dacă autorul ar fi vrut să așeze o mărturisire la începutul cărții de față, ar fi aflat-o în ultima sa culegere de versuri. Și anume începutul poeziei La o poartă prinsă-n clei, pe care o cităm, deoarece ni se pare a avea valoarea unei profesiuni de credință esențială:

„La o poartă prinsă-n clei

Știu un sat ce vrea să moară

Și prin sat curgea o moară

Printre ciori și porumbei.”

    Așa cum s-a observat de la cei ce au comentat versurile sale, Nicolae Croitoru n-a ales calea imitării unui maestru — ca să nu zic a unui idol —, ci a preferat să distileze în retortele sufletești, în trăirile sale de zi cu zi, un drum care este numai al lui. De aici o poezie și o proză originale, nu numai datorită ideilor surprinzătoare, formulelor îndrăznețe și inedite de expresie, ci și unei dorințe — atâta vreme strunită — de a mărturisi întrebările care l-au încercat de-a lungul timpului. Acest proces intelectual surprins în cele două forme de expresie — poezie și proză — este asemănător, dar deopotrivă și diferit, dezvăluind un potențial nou al înfățișării sale scriitoricești.

    Cele mai multe dintre prozele sale — cu excepția a două-trei schițe inspirate din realitatea imediată — își au originea în ceea ce numim memorie involuntară, care îi aduce pe ecranul amintirii momente, chipuri, întâmplări, destine din lumile prin care autorul a trecut și care au stat ani — mai bine zis decenii — tăinuite în sufletul său. Acum, când au fost așternute pe hârtie, ne dezvăluie o sensibilitate aparte, care a reținut din vălmășagul întâmplărilor dimensiunea tragică a existenței.

    Adeziunea sufletească a scriitorului merge necondiționat către lumea satului, înscrisă în aria mai largă numită de Mircea Eliade, în recenzia unei cărți a lui Geo Bogza, „o Românie aspră”. Timpurile care cad sub incidența observației prozatorului sunt altele decât cele ce i-au inspirat pe înaintașii săi pe acest tărâm. Deoarece satul lui Nicolae Croitoru a cunoscut mișcările tectonice de după cel de-al Doilea Război Mondial — mișcări de o mare amplitudine comunistă —, scriitorul evocă acești ani prin câteva destine în care țăranul trebuia să dea tot ce avea statului, chiar și sărăcia lui, și să se subordoneze unei alcătuiri străine de menirea sa.

    A doua mișcare tectonică, pe care o trăiește satul prozatorului, este una de natură capitalistă, când, peste decenii, i se restituie pământul țăranului. De data aceasta n-a mai existat nicio amenințare, ci doar lozinci electorale triumfaliste, vânturate la posturile de radio și televiziune în prefața pregătirilor demagogice pentru alegeri. Ca o răzbunare parcă a ceea ce se întâmplase cu atâția amar de ani în urmă, averea colectivă a fost risipită cu frenezie. Prozatorul translatează degradarea valorilor satului din cea reală în „lumea celor care nu cuvântă”, ca un prilej de împrejurări dramatice, amare.

    Dominanta psihologică a volumului o reprezintă prăbușirea lumii satului în diferitele ei ipostaze, de la cea tragică până la cea comică și absurdă. Nu o dată ele ne apar îngemănate. Când spunem prăbușire nu înțelegem că personajele prozelor sale sunt posedate de visuri mirifice, de tenace dorințe bavarice. Este vorba de mult mai mult: de răsturnarea valorilor, de ruperea tradițiilor, de inocularea imposturii și a urii de semeni, de vânzarea de țară ca politică atotcuprinzătoare.

    Personajele sale țărănești nu sunt obsedate de avere. Ele urmăresc doar să adauge siguranță familiei lor, să mai lărgească puțin strâmtoarea în care trăiesc și — de ce nu — să fie văzute altfel decât erau până atunci în satul lor. Evadarea, fără voia lor, prin funcții mai mari sau mai mici, care le-au fost impuse, îi face pe unii din cei ce trăiesc seismele istoriei să-și piardă identitatea, devenind, la sfârșitul acestor tribulații, când trec „dincolo”, oameni fără identitate.

    Speranța într-o cât de mică îmbunătățire a traiului se pulverizează tocmai în momentele când oamenii cred în iminenta ei împlinire. Nu asistăm la un proces îndelungat, ci doar la câteva fapte anodine: un cocoș care-ți scapă din mână, o scădere dramatică, în ziua respectivă, a prețurilor la târgul vitelor de povară. Și atunci cel care crezuse doar cu câteva ceasuri înainte că — în sfârșit — va putea să aibă suma ce îi trebuie, vede că totul s-a prăbușit. În consecință, dispare pentru totdeauna. Altul își pune capăt zilelor când înțelege că nu mai are alt drum în viață decât cel pe care nu-l voia — adică cel al colectivei.

    Nu puține pagini din acest volum au o precumpănitoare valoare de mărturie. Paginile în care naratorul înfățișează cu tristețe drumul spre oraș — raiul tuturor speranțelor — al unui adolescent care se izbește necontenit de piedicile pe care noile orizonturi ale vieții i le deschid fără prea mare generozitate, sunt remarcabile prin realismul lor funciar, prin sinceritatea cu care înfățișează avatarurile acestui nou început al existenței sale. Aici, Nicolae Croitoru așază o bornă literară pe căile întortocheate ale noului exod rural, așa cum au numit sociologii această mutație sat-oraș, care ni se înfățișează altfel decât cele ce s-au desfășurat în perioada interbelică.

    Dar, oricare ar fi substanța schițelor și a nuvelelor din acest volum, ele au o caracteristică ce rămâne esențială: paleta largă a prozatorului care, cu acuratețe, unește tragicul și comicul, frumosul cu urâtul, solemnul cu derizoriul. Nicolae Croitoru posedă arta metamorfozei de la o extremă la alta, precum și a „întoarcerii” bruște, intempestive a situațiilor. Aș spune mai mult: privirea prozatorului asupra realității îngemănează totdeauna două viziuni opuse. În această epopee a destinului, omul rămâne o piatră de temelie.

    Cu această carte, Nicolae Croitoru dovedește înzestrările unui prozator puternic, care stăpânește o amplă claviatură artistică, diversă, posedând calitățile unui observator atent al psihologiei colective și individuale, arta de a releva faptele cotidiene cu farmecul lor trist și vesel. Privirea sa asupra lumilor prin care a trecut și care, la rândul lor, s-au topit între ele, este lucidă, relevând deopotrivă, treptată sau brutală, însoțitoare de credințe ancestrale, toată ingenuitatea lor, transferându-le în lumile fantasticului și ale absurdului. Totul este învăluit de acea privire îngăduitoare și, aș spune chiar, nostalgică pentru o lume — reală sau absurdă — care a fost și este a omului satului.

Începând cu acest volum, Nicolae Croitoru poate să fie numit, fără nicio ezitare, un prozator confirmat pe deplin.

Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu – critic literar