Ștefan Mitroi-Copacul cu suflet de pădure

Poate un singur copac să alcătuiască o pădure? Dacă pe copac îl cheamă Nicolae Croitoru, poate!

Mi-a fost frică la început să încerc să-i pătrund în suflet. Din cauza pădurii pe care o vedeam acolo. Adevărul este că nici el nu prea s-a grăbit să-mi arate pe unde să intre. Probabil că nu știa pe atunci că iubesc la nebunie pădurile. Chiar și pe cele de care mi-e frică. Și mi-e frică de orice pădure necunoscută.

Copacul Nicolae Croitoru a fost multă vreme o pădure necunoscută pentru mine.

Părea să semene cu salcâmii pe care-i știam de acasă. Dacă era să mă iau după felul în care îi tremurau vorbele când se apuca să bată vreun vânt metafizic prin preajmă, puteam să jur că e plop. Avea însă și ceva de stejar, după cât de greu puteai să-i zgârii coaja cu briceagul, ca să-i lași o inimioară drept amintire. Îi era de ajuns propria inimă. Mai târziu aveam să-mi dau seama că Nicolae Croitoru nu crede în puterea de convingere a inimioarelor de complezență. Preferă inimile în toată firea, chiar și atunci când acestea nu se potrivesc la gânduri cu inima lui.

Aducea un pic și a salcie copacul cu pricina, cu toate că n-am băgat de seamă să plângă. Dar mai mult ca orice, a pom fructifer, doar că era destul de greu să-i spui cu precizie numele, pentru că întâlneai în coroana sa ramuri de toate felurile, și de prun, și de corcoduș, și de măr, și de cais, și de păr. Ciudățenia era că pe creanga de cais creșteau mere, pe cea de corcoduș, pere, iar pe cea de măr, corcoduşe. Nu era obligatoriu să fii nătăfleață ca să le simți cum încep să-ți pice în gură, însă sub formă de țuică, nu de poame.

Așa am reușit, într-o zi din acest veac și chiar din această viață, să prind curaj, făcând primul pas înăuntrul copacului despre care e vorba. A mai fost însă și altceva în afară de țuică. O carte ce semăna leit cu pădurea în care tocmai pătrnsesem. Tot colindând prin carte și răsfoind pe îndelete pădurea, am auzit pe cineva strigându-mă. Era sufletul copacului, care mă chema din depărtare.

Mi-am continuat drumul, nimerind într-un luminiș unde cuvintele se jucau de-a tot felul de cântece, cum nu prea mai auzisem până atunci, despre zidirea Anei în cer, despre ceruri neduse vreodată la biserică, despre fântâni care nechează, despre cai ce izvorăsc din iarba de acasă, câteodată, gri, câteodată, verde, câteodată, albastră. Am ajuns, după asta, într-o poiană unde curcubeul își ține culorile invers. Nu mai văzusem nicicând zăpezi atât de colorat care să cadă de pe pământ de-a dreptul în cer!

M-am pomenit, apoi, pe la mijlocul pădurii și al cărții, întrebându-mă cum de-a putut Nicolae Croitoru să scrie colnice întregi de versuri fără ca nimeni dintre cei din jur să-l vadă făcând un astfel de lucru. Adică nici Ana cea din viața reală zidită în inima lui până la moarte. Adică niciunul dintre cei doi copii legitimi, căci din flori n-a avut cum, deoarece le-a transformat pe toate în fructe, iar fructele în rachiu cu damf de poezie.

Și iată-l, acum, recidivând.

Și iată-mă și pe mine vindecat de frică. Dovadă faptul că m-am pierdut pe colnicele cărții acesteia noi chiuind. De drag c-am descoperit, pătruzând tot mai în adânc, un suflet de copac ce coboară cu atât de mare ușurință la mintea sufletului meu!

ȘTEFAN MITROI