Prof. dr. Octavian Știreanu despre Nicolae Croitoru

Raiul este pustiu, cartea de proză scurtă a poetului Nicolae Croitoru, este ca un vitraliu compus din mai multe imagini unicat. Fiecare dintre ele are o expresivitate proprie, prin tematică, prin stilistică și prin țesătura de filigran a structurii epice, dar toate la un loc compun imaginea unui tablou unitar, născut din aliajul prețios dintre talent și conștiință.

Talentul poetului Nicolae Croitoru răzbate și în aceste scrieri în proză, prin prospețimea cuvintelor, ineditul imaginilor construite și capacitatea de a nu lăsa nimic fără vreo semnificație. La acestea se adaugă forța deosebit de sugestivă a narațiunii, densitatea epică, tipologia bine conturată a personajelor și ușurința cu care devoalează un caracter uman printr-o replică sau printr-un simplu gest.

Scrierile lui Nicolae Croitoru sunt, totodată, mai degrabă fapte de conștiință decât rod al unui neastâmpăr metafizic. Scriitorul scrie pentru că are ceva de spus despre oameni, despre istorie, despre valori și despre sensul moral al existenței. Fiecare povestire are tâlcul ei, născut din legătura directă dintre fapte și sensul lor moral, dintre acțiunea personajelor și reflexul de conștiință pe care aceasta îl generează.

Mai fiecare dintre aceste diaporame literare începe cu o descriere calmă a timpului, a vremii, a zilei, a locului în care se întâmplă ceea ce avea să se întâmple, apoi narațiunea intră într-un crescendo treptat, pulsează mai dens, capătă verb, imagine, forță de expresie, devine captivantă și se încheie, fără excepție, provocând cititorului o nevoie irepresibilă de reflecție.

Scriitorul trăiește ardent ceea ce scrie și scrie cu patos ceea ce a trăit, așa explicându-se de ce, uneori, spune povestea dintr-o respirație și într-o singură frază ce se întinde pe câteva pagini (Crucea din grajd, La nuntă).

Liantul care transformă aceste secvențe literare autonome într-un tablou unitar este umanismul fondator pe care scriitorul Nicolae Croitoru îl așază la temelia întregii sale creații literare. Cartea nu are personaje, are oameni. Multe portrete literare sunt ridicate în paginile cărții direct din viață. Personajele sunt credibile pentru că oamenii care le dau viață sunt reali, par a fi trăit aievea, populând viața și amintirile autorului.

Fiecare povestire colcăie de viață, de portrete, de întâmplări, de oameni care au caractere, educație, stări sociale și psihologii dintre cele mai diferite. Și în această carte, ca și în poeziile sale, scriitorul ridică omul la rangul unei religii supreme, la care se raportează drama fiecărei povestiri din volum. Omul răzbate în prim-plan prin relaționările pe care le face cu sine însuși, cu mediul în care trăiește, cu familia, cu acareturile de prin curte, cu „natura de care nu s-a despărțit niciodată” și, nu în ultimul rând, cu divinitatea.

Problematica relației dintre om și Dumnezeu se regăsește în centrul prozei lui Nicolae Croitoru, precum s-a aflat și în creația sa poetică anterioară (Tu ești, Doamne, om ca mine – 2016, Destin etern – 2017). Croitoru nu este ateu, este doar preocupat de dimensiunea palpabilă, umană, a divinității — singura pe care oamenii simpli pot să o perceapă și în căutarea căreia se află în permanență.

Dumnezeu nu este negat, dimpotrivă, este prezent peste tot în proza scriitorului, prin intermediul gândurilor, speranțelor, dar și dezamăgirilor personajelor sale.„Ne-ai păcălit, Doamne!”, strigă un om profund credincios, dar, spre „mirarea” sa, lovit de soartă, taman el.„Erau ani când Dumnezeu pleca în concediu prea mult și uita de oameni, dar și oamenii uitau să se mai ducă la biserică de ciudă... prea multă ploaie uneori... ger și brumă când înfloreau zarzării și cireșii... secetă de se usca tot porumbul și dovlecii...” (Bazaconii).

Autorul nu refuză existența unei puteri la care trebuie să ne închinăm, numai că o plasează pe aceasta nu în ceruri, ci pe pământ. Este fiorul unei revoluții copernicane pe care Nicolae Croitoru încearcă s-o provoace în conștiința cititorului. Obsesia lui pentru un soi de „divinitate laică” este exprimată în mod nemijlocit atunci când vorbește despre Împărăția omului fără Dumnezeu, despre raiul care există pe pământ, și nu în ceruri.

Aducând vorba despre lumea de apoi, unii se întreabă, în stil moromețian, „de ce popii și slujitorii Domnului nu cer să moară înainte de termen ca să ajungă în rai și se mulțumesc cu puținul pământului”. Răspunsul este simplu: e mai bine pe pământ, pentru că raiul e pustiu. Din această cauză, cei care prea-măresc lumea de dincolo și viața de apoi nu se prea grăbesc să ajungă ei, primii, acolo unde propovăduiesc că ar fi fericirea veșnică.

Raiul este pustiu — ar fi putut fi titlul cărții. Și este pustiu, probabil, din cauza păcatelor omenești.„În rai nu mai era nimic, nici măcar poteci, pentru că toți cădeau în gol, ba pe lângă o stea, ba pe lângă o cometă și Doamne ferește într-o gaură neagră, așa că nu-i mai scotea de-acolo nici dracul.” (Potopul)

Raiul adevărat este cel de toate zilele, din viața fiecăruia dintre noi și pe care ni-l putem construi din iubire, nu din ură, din dragoste sufletească și nu din adorație mistică. Îndemnul la remodelarea altui tip de relații între oameni, capabile să aducă raiul aproape de noi, este sensul moral înalt al cărții lui Nicolae Croitoru, este mesajul ei subliminal cel mai important. Mesaj ce-și are originea, până la urmă, tot în preceptele religioase, întrucât, după cum se știe, dragostea, iubirea aproapelui reprezintă axul credinței și leagănul creștinătății.

Spre deosebire de literatura onirică, proza lui Nicolae Croitoru nu încearcă să construiască o realitate analoagă visului, ci dimpotrivă, traseul este unul opus — realitatea fiind cea care devine sursa unei literaturi suprarealiste. În această transfigurare, visul este doar vehiculul capabil să pună întrebările pe care, de fapt, viața reală le generează în conștiința eroilor, să exprime semnificațiile acelei realități și să aducă în prim-plan morala întregului epic.

Tică și Costică mor pe câmp, trăzniți în timpul unei furtuni cumplite, dar înainte de a muri de tot, ei se sfătuiesc, își fac socotelile finale, asistă la propria înmormântare, își pun întrebări „dacă sunt sau nu fiii Domnului” și „unde e raiul de care făceau atâta pomenire popii” sau, dacă nu, măcar „focul veșnic al iadului în care ard cei păcătoși”.

Cei doi „au reținut că Domnul i-a fulgerat pe nedrept și că nu erau datori cu nimic să-I plătească Lui, dacă exista”.Dar „El-Dumnezeu era un nicăieri”, astfel că, în aceste împrejurări, „Tică, de prost, aruncă întrebarea dacă Domnul știe că omul l-a făcut pe El-Domnul și că, de fapt, omul este istoria și esența Sa născătoare.” Această întrebare este cheia care poate ajuta la înțelegerea mesajului sacrosant umanist al literaturii lui Nicolae Croitoru.

Proza fantastică propusă de Nicolae Croitoru este plămădită din seva unei vieți reale, palpabile. Prin aceasta, scrierea devine ușor de înțeles și îndeamnă inevitabil la reflecție. Experiența personală din trecut a autorului servește uneltelor scriitorului de acum, prin acuitatea de a percepe realitatea, prin capacitatea excepțională de distilare în semnificații a experiențelor și trăirilor celor mai felurite.

Povestirile sunt țesute cu firul aspru sau delicat, aprins sau stins al realității, al vieții oamenilor. Ucenicia unui copil la o uzină mecanică, departe de casă, la numai 12 ani, este subiectul unor pagini tulburătoare pentru istoria unei generații de școlari care au cunoscut privațiunile vieții la internat.

Iar Un om din sat este, de fapt, radiografia unei epoci, în care un țăran simplu, rănit pe front, ajuns „eroul nostru”, este promovat accelerat în ierarhia de partid, principiul „te-am ales de ieri, tovarășe!” învingând orice opoziție a bietului om abia alfabetizat.

Îndeosebi universul satului respiră de peste tot în paginile cărții: ploaie, secetă, zvârlugă, clean, pădure, mohor și troscot... sinucideri din cauza nevoilor... zăvoaie, cergă, miros de aglice... Colectivizarea este un leitmotiv prin tarele pe care le-a lăsat în viața oamenilor.„Țucă a slobozit boii în zăvoi să moară de foame... a dat foc la lucernă... a zidit plugul în polată... înainte de a se spânzura...” (Crucea din grajd).

Ajuns în pragul disperării, Bică se spânzură din cauza sărăciei, dar întâmplarea e tocmai bună pentru autorități să arate că, de fapt, mortul a avut mari remușcări de conștiință pentru răzmerița țăranilor ce nu voiau să-și dea pământul la colectivă.

La vreme de secetă, rugăciunea de ploaie este încredințată unei cete de paparude, din fetițe și fete nemăritate, dansul e condus de fata popii, „frumoasă foc, curată și cuminte”. Ploaia se pornește, fetele se dezbracă și încep o zbenguială în râu, dar peste opt luni de zile, neprihănita Paparudă ce condusese dansul, fata cuminte a popii, a născut un băiat ce semăna leit cu directorul școlii.

Cartea exprimă implicit și o anume nevoie de atitudine a scriitorului față de ce s-a petrecut cu societatea românească în ultimele decenii. Reprimându-și orice tentație de prezență în viața publică sau politică, scriitorul Nicolae Croitoru nu poate rămâne indiferent la ceea ce-l frământă pe semenul său. Biserica de sub salcie este, din acest punct de vedere, o capodoperă.

Scriitorul abordează frontal o realitate preocupantă a societății românești de azi, ce se apropie în esență de tipul celei pe care o regăsim în Rinocerii lui Eugen Ionesco sau 1984 al lui Orwell. Iar Lică și accidentul nuclear, Brașoveanca ogrăzii ori Moara lui Costel sunt tablouri în aqua-forte ale societății românești actuale.

În proza lui Nicolae Croitoru, datele realității sunt sublimate de talentul literar, alegoria ia locul nominalizărilor, dar trăsăturile societății românești sunt perfect recognoscibile. Propunând propria sa viziune asupra acestora, scriitorul valorizează fapte, descifrează înțelesuri, arată tendințe.Adică se situează acolo unde s-au aflat dintotdeauna marile conștiințe ale unei națiuni — în avanposturile vizionare ale unei societăți.

Asta mă încurajează să spun că, din Biserica de sub salcie și celelalte povestiri ce transfigurează prezentul, ar trebui să se nască un roman. Tipologia personajelor este deja prefigurată, substanță epică există din belșug, iar necesitatea unui asemenea demers este chiar o datorie de conștiință.

Derapajele de tot felul, bulversarea valorilor, supremația imposturii, preeminența inculturii, transformarea urii în politică de stat — toate acestea nu pot lăsa indiferente conștiințele înalte ale unei națiuni, indiferent de epocă.

De aceea cred că Nicolae Croitoru are datoria să dea prozei sale concentrate și suprarealiste amplitudinea unui roman. Un Delirul al timpurilor noastre. Un roman care să fie al capitalismului realist, replică polemică și în oglindă a literaturii realismului socialist.