Prof. Eugen Uricaru — despre poezia lui Nicolae Croitoru (Destin etern)

Noul volum de versuri al domnului Nicolae Croitoru, denumit Destin etern (titlul însuși e o provocare!), este, fără îndoială, o prelungire accentuată a modului de a scrie poezie, evidențiat în prima sa carte, intitulată Tu ești, Doamne, om ca mine. Este un mod de a șoca estetic, pe mai multe căi.

Prima ar fi aceea a inventării unor cuvinte, nu străine limbii române, generate de cele mai multe ori din substantive și devenite așa verbe. Nicolae Croitoru nu inventează o limbă, ci îmbogățește o limbă, potențând astfel afectivitatea conținută a cuvintelor originare. Las plăcerea cititorului de a le descoperi și anunț doar că nu sunt puține.

Desigur, nu este o noutate absolută în poezia românească, cel mai mare inventator de vocabule prin trecere dintr-o categorie în alta (din substantiv în verb, cele mai multe) fiind Nichita Stănescu. Lângă el mai au loc și Emil Brumaru sau Romulus Vulpescu. Chiar și Adrian Păunescu s-a mai jucat cu astfel de transformări, dar la Nicolae Croitoru excepția devine aproape un loc comun, invenția lingvistică trimițându-ne către perioada de aur a avangardei poetice românești, în care autorii foloseau dereglarea gramaticală sau semantică din plin.

Nicolae Croitoru nu este în niciun fel avangardist poetic, mai degrabă este un tenace explorator al valențelor expresive ale limbii românești din mediul rural, un rural pe cale de dispariție în aspectul său geofizic, dar persistent la nivel spiritual. Orașele românești sunt locuite, în imensa lor majoritate, de țărani mutați la bloc, fie și la cea de-a doua generație, din cauza caracterului puternic tradițional al familiei românești, chiar urbanizate fiind.

Autorul are un puternic simț ludic, joaca sa fiind un fel de a fi și nu doar o ocupație temporară. Citind poemele sale, ai un sentiment de neliniște: oare poetul se joacă cu noi sau doar se joacă, asemeni unui copil, cu sine?

Poeme cu o puternică notă modernistă — n-aș spune că absurdul este întâmplător, dar nici n-aș putea spune că este căutat — alternează cu altele de o sensibilitate șăgalnic-ironică, într-un pur siaj topârcenian:

A-nflorit un bob de rouă

Pe o frunză de lăptucă

El mă cheamă

El mă ducă.

O sensibilitate bine ascunsă, altfel, răzbate ca un petic de cer într-o învălmășeală de incantații cu sensuri ascunse:

Te iubeam, stimată doamnă

Eu pe tine, tu de toamnă

Tu pe cer de vânt trecut

Eu pe tine de demult.

E o adiere din Ana Kelemen a lui Mihai Beniuc sau din Ornic:

Iubito, nu mai suntem tineri

La tine-i joi,

La mine-i vineri...

Sub avalanșa unui discurs scrâșnit, sacadat, propriu unei furii incapabile de a fi exprimată, răsar, asemeni florilor de zăpadă, versuri de o expresivitate unică:

Cade peste vară toamna

Se vopsește-ncet pădurea.

Ori, în loc de sensibilitate, ironie domestică:

Dulci omagii de zacuscă!

Este un heteroclit acest autor, cu multe soluții poetice și cu și mai multe posibilități de realizare a unei voci autentice, care să conteze.

Trebuie să ignorăm faptul că debutul s-a petrecut la împlinirea a șapte decenii de viață — cazul Arghezi devenind astfel un non-caz —, dar nu trebuie să ignorăm faptul că magma sa lirică e de nestăpânit, capabilă de multe rupturi de zăgaz.

De departe se vede că Nicolae Croitoru are lecturi temeinice și cunoaște arealul românesc al poeziei moderne și contemporane.

Cred că volumul de față este un pas hotărâtor în consolidarea propriei identități poetice și o invitație la reflecție asupra posibilităților expresive ale limbii române.

Fără să producă zarvă, poezia lui Nicolae Croitoru pune la cale o zurbă în poezia românească. Asta nu este de ici, de colo!