Prof. Lucian Avramescu despre Nicolae Croitoru și volumul Tu ești, Doamne, om ca mine

Nicolae Croitoru, pe care-l pot numi amic, debutează literar cu un volum de versuri, la 70 de ani.De altfel, intenția a fost să lanseze tomul poeticesc la evenimentul rotundei și colțuroasei sale aniversări, în acompaniamentul emoționat al copiilor pe care i-a produs și crescut cu dragoste, Mihai și Oana, al celor doi nepoți pe care-i divinizează și, firește, al numeroșilor săi prieteni, între care sper să mă prenumăr și după ce voi face aceste declarații aventuroase de simpatie.

Anunțându-mă că scrie versuri și le-a adunat deja într-un tom, am crezut că glumește sau că a luat-o razna.Ai deschide, i-am zis, o nouă luptă pentru performanțe și ai marca un nou record mondial, fiindcă nu știu niciun debut septuagenar în poezie!S-a făcut remarcat târziu Arghezi, care scrisese totuși mai devreme; a scris poezii de dragoste la 80 de ani Goethe, chiar a cerut de soție o fată de 14 ani, dar nimeni nu și-a descoperit o asemenea delicată vocație la vârsta în care începi să colaborezi, din vecinătatea bogatei sale bărbi, cu Dumnezeu!

Ei bine, fiindcă veni vorba de Cel de Sus, Nicolae Croitoru, condeier imprevizibil, cu versuri deopotrivă spectaculoase și laxe, vecin uneori cu absurdul și atingând alteori suple înălțimi, nu numai că nu se dă bine cu divinitatea, ci îi declară război, ceea ce-l face de două ori unic.

Să debutezi la 70 de ani, după un aproape transplant de inimă petrecut la o clinică din Israel, unde a stat opt ore în cumpăna trecerii dincolo, și să te iei la „harță” cu stăpânul cerurilor mi se pare un gest de dublu curaj.

Ei bine, acest simpatic Don Quijote — nu de la Mancha, ci dintr-un sat oltenesc — îl încearcă și îl atinge cu ambițioasa sa putere de a reforma cuvinte, de a se juca pe muchia de prăpastie a comunicării jucăușe și-l depășește chiar.

Nicu, alintat astfel, în prescurtări onomastice, de apropiați, dă cu barda cuvintelor în ceruri și ne ceartă pe noi, blegii de rând, pentru plafonarea în credințe pe care el le consideră absurde.

Scrie, în tomul pe care mi l-a înaintat spre lectură, o poezie dedicată soției și altele pentru nepoți, cu duioșii îndrăgostite pe care nu le găsești acolo unde se ceartă cu zeul suprem.Sau cu trădătorii de țară, fiindcă îi afurisește și pe ei.

Scrie autopastișându-se uneori și tot el, năucindu-te când te aștepți mai puțin, cu forța de a inventa cuvinte — ceea ce nu-i puțin lucru pe ogorul literar.

N-am decât, rămânând în continuare surprins, să-i urez mulți ani literari noului nostru confrate, cu o junețe a ambiției de a scrie rar întâlnită.

Încercând să-i fac niște sugestii, m-am izbit de o încăpățânare care mi-l confirmă credincios noii lui vocații.Iar cine crede în ceea ce face, merită întregul respect.